Şobolanul cititor

Firmin –   Sam Savage (editura Polirom)

Ideea unei cărţi despre un şobolan cititor de cărţi mi s-a părut interesantă încă de prin martie, de când a apărut cartea prin librării. Am început-o de vreo trei ori, şi din fericire am reuşit să o termin de citit acum vreo două săptămâni.

Cine este Firmin?

Firmin  este un şobolan. Născut într-o familie numeroasă (12 fraţi), şi mai plăpând din fire, rămas deseori nemâncat, şi având cuibul într-o librărie. Aşa se face că, pentru a supravieţui, începe să mănânce cărţi. La început la întâmplare, apoi distingându-le după gust şi miros, cerneală, textură. Ajunge în cele din urmă să citească din aceste cărţi, iar în momentul în care familia sa părăseşte cuibul, el decide să rămână.

Firmin este un cititor. Cu o memorie fantastică, ce poate reţine pagini şi detalii întregi, ce are preferinţe pentru Marile Cărţi, ce ştie şi literatură, şi psihologie, şi fizică. Un cititor avid, o expresie cât se poate de tangibilă a ideii de “şoarece de bibliotecă”. Numai că el este şobolan de bibliotecă.

Firmin este un idealist visător. Îşi doreşte să devină scriitor. Şi pentru că nu poate scrie, îşi transpune mental romanul şi povestea. Visează la întâlnirile din cafenelem, la viaţa boemă, la oameni cu care să schimbe idei şi păreri, la femei frumoase, cum sunt cele din imaginile derulate la cinematograful unde se refugiază noaptea. Îl iubeşte pe Norman, proprietarul librăriei în care îşi duce existenţa, şi vede în acesta imaginea Omului. Totul până în momentul în care Norman aproape îl otrăveşte.

Firmin este un animal de companie. Pentru Jerry Magoon, scriitorul ratat de SF-uri care îl adoptă şi în casa căruia descoperă adăpost, dar în care frustrările de a putea comunica cu individul uman cresc. Găseşte căldură, hrană, învată să cânte la un pian pentru copii, dar dincolo de toate acestea, nu reuşeşte să găsească modalitatea de a rupe bariera dintre el şi Jerry. Pentru Jerry, Firmin este un motiv de amuzament şi distracţie.

Cum toate schimbările din viaţa lui Firmin vin din cauze exterioare voinţei sale, finalul cărţii vine o dată cu demolarea cartierului în care şobolanul cu judecată umană şi conştiinţă şi petrecut timpul de la naştere.

Povestea lui Firmin nu este una veselă, ci chiar din contră. Este o poveste tristă, în care te ataşezi chiar şi fără să vrei de micul rozător. Momentele de introspecţie, de analiză a defectelor sale, de întrebări sunt momente cheie şi dureroase. Concluziile conform cărora nu e de ajuns să citeşti, să ai o viaţă interioară bogată, să visezi pentru a ieşi la lumină sunt general valabile, nu numai în lumea şobolanilor.

Dar, dincolo de toate, povestea lui Firmin este o poveste frumoasă, care te prinde în mersul ei, care împleteşte părţi din literatura universală cu părţi din viaţa unui subsol de librărie, care îţi descoperă gustul cărţilor. Pentru că Firmin nu e povestea unui şobolan cititor (la nivel de acţiune, experienţele personajului sunt puţine şi nu spectaculoase), ci este povestea unui Cititor. Fie el om, rozător sau extraterestru…

Despre “Minciuni pe canapea” – Irvin D. Yalom

Minciuni pe canapea (Irvin Yalom, ed. Humanitas)

Să începem cu începutul. Cine este autorul cărţii? (în general nu prezint autorii, însă în cazul de faţă este un amănunt important în construcţia poveştii). Irvin Yalom* este, dincolo de autorul romanului de faţă, psihoterapetut. Mai mult chiar, este profesor emerit de psihiatrie la Universitatea Stanford, şi a predat de-a lungul timpului psihoterapeutică de grup şi a dezvoltat modelul de psihoterapie existenţială. Este un inovator în domeniu, cărţile sale având în spate zeci de cazuri şi de ani buni de studiu.

Evident, “Minciuni pe canapea” este un roman cu şi despre psihoterapie.

Ernest Lash, motivat interior de psihoterapeutul Seymour Trotter, doreşte să rupă bariera clasică din relaţia psihoterapeut-pacient, în care cel din urmă se dezvăluie total, în timp ce primul rămâne închis. Tehnica sa experimentală se bazează pe o relaţie de sinceritate cu pacientul, în care psihoterapeutul poate deveni vulnerabil, dar care ar asigura încrederea mai mare a pacientului şi un proces de vindecare mult mai bun. Astfel, chiar dacă tehnica generală ar presupune reţeta unică a sincerităţii, fiecare pacient ar fi tratat personalizat, fără încadrarea în diagnostice şi linii generale. Întrebări precum: până unde se poate dezvălui un terapeut pacientului, care este limita apropierii fizice, care sunt impusurile interioare care trebuie controlate şi ce reguli se pot aplica într-o astfel de terapie sunt cele pe care romanul le urmăreşte de-a lungul firului.

Intriga acţiunii este declanşată de primul pacient cu care Ernest doreşte să experimenteze această tehnică. Care prim pacient, o doamna avocat, Carolyne, ajunge la el pentru a se răzbuna. Convinsă fiind că soţul ei a părăsit-o ca urmare a tratamentului cu Ernest, şi având antecendete cu psihoterapeuţi care un încercat să o seducă, Carolyne ajunge pe canapea cu unicul gând al seducerii psihoterapeutului şi a distrugerii carierei acestuia. Surprizele de care are parte sunt constante, întrucât sinceritatea şi relaţia pe care o dezvoltă în timp cu Ernest o fac să îşi schimbe o parte din atitudini. Se poate observa felul în care şi unul, şi celălalt, în cadrul unei relaţii care se presupune a fi sincere ascund totuşi o parte din gânduri. Carolyne pentru a nu îşi dezvălui identitatea, Ernest pentru a încerca să afle care este cea mai bună metodă aplicabilă în acest tip de terapie. Mai mult, jocul seducţiei exercitat de Carol, dezvălurilie fără perdea ale fanteziilor ei, nevoia de tandreţe şi îmbrăţisări pe care o afişează, creează o tensiune suplimentară, psihoterapeutul fiind prins între rolul său de medic (şi regulile etice ce decurg din el) şi tentaţia naturală a de fi atras de pacientă. De departe un mare plus în construcţia poveştii este accesul la dialogurile interioare ale lui Ernest, care se desfăşoară în paralel cu dialogurile cu pacienţii.

Pe fundal, personajele se întretaie cu destinul altor personaje. Cel mai bun exemplu este povestea supervizorului lui Ernest, Dr. Marshal, un psihoterapeut cunoscut şi influent, dar care are ca unică ţintă în viaţă obţinerea de bani şi putere. Bani şi putere care îl fac vulnerabil, fiind astfel prins într-un joc al încălcării de reguli etice şi în care vanitatea sa îl fac să piardă.

Un roman care ridică multe întrebări privitoare la standartele eticii şi la rolul unui psihoterapeut, la sinceritate şi limitele acesteia, la cunoaşterea celui din faţa ta şi la auto-cunoaştere. Un roman care, dincolo de problemele de ordin teoretic pe care le ridică (probleme care rămân deschise şi supuse cercetării ulterioare de către cititor), are avantajul că nu se pierde în adâncirea lor până la epuizarea firului epic.  In afară de întrebările de mai sus, ca teme centrale are romanului, avem o serie de teme secundare cum ar fi: problema transferului emoţionale dintre terapeut şi pacient, problema găsirii unui sens evident al vieţii, problemele legate de asigurări şi terpia de lungă duratăversus terapia de scurtă durată, şi altele pe care vă las placerea să le descoperiţi pe parcurs.

Povestea curge natural , dialogurile interioare şi întrebările generate, sunt încadrate în acţiune, personajele nu pierd din esenţă şi rămân bine conturate. Un roman incitant, care te prinde, te pune pe gânduri, îţi lasă teme deschise. Până şi finalul este deschis, lăsând cititorul să imagineze viitorul personajelor şi evoluţia lor. Un roman cu multe întrebări şi indicii pentru răspunsuri.Una peste alta, un roman pe care îl recomand cu aceeaşi încântare cu care mi-a fost recomandat.

Spor la lectură!

* Dacă sunteţi interesaţi de mai multe date despre autor, în afară de site-ul acestuia, recomand Irvin Yalom Romanian Club. Informaţii despre cărţi, autor, interviuri cu acesta. Faină ideea.

[din capitoul administrative: am făcut ceva modificări pentru a putea scrie cu diacritice. Sper să nu fie probleme ]

O Poveste plina de povesti

Poveste despre dragoste si intuneric (Amos Oz, editura Humanitas)

Auzisem despre Amos Oz vag si citesem o singura cartea de-a lui (Cutia neagra se numea, a fost in colectia de la Cotidianul si mi-a placut la vremea respectiva) inainte de achizitionarea acesteia. Dar cum imi plac povestile, nu a fost greu sa o aleg pe acesta undeva in primavara.

Amos Oz este considerat cel mai important autor israielian contemporan, are la activ un numar impresionat de romane si volume de eseuri, si premii pe masura. Poveste despre dragoste de intuneric a adunat in timp pentru 20 de distinctii literare si o ecranizare sub semnatura lui Natalie Portman (din cate stiu filmul avea ca an de productie 2009, dar inca nu este pe piata). Recunosc ca cele 600 de pagini, abundenta de nume si de planuri narative, necesitate de a citi cartea in liniste, m-au facut sa o incep de 3  ori. Si nu am renuntat la ea pentru ca nu mi-ar fi placut, ci pentru ca e o carte pentru care ai nevoie de timp. Care, ca orice poveste care se respecta, merita citita la ceas de inserare, atunci cand iesi pe geamul caminului si intri in case mici, pline de carti, pe aleile Ierusalimului.

Viata lui Amos Oz este o poveste in sinea ei. Crescut intr-un Israel in plina schimbare (anii ‘40-’60), format intr-o familie de carturari evrei din Lituania si Polonia, plecat de acasa la 15 ani in kibutz (unde sta urmatorii 30 de ani), Amos Oz se intoarce in trecut si ne povesteste lumea pe care o vede prin ochii copilului.

Poveste despre dragoste de intuneric este o incursiune in istoria afectiva a autorului, in copilaria acestuia, marcata de o serie de evenimente istorice (percepute totusi asa cum le percepe un copil), de o serie de unchi-matusi-veri-bunici-rude mai mult sau mai putin indepartate si mai mult sau mai putin faimoase. Sunt 600 de pagini care incheaga poveste copilului Amos si formarea acestuia, pe fondul multor altor povesti, fiecare dintre ele colorata, vie, in miscare. Nu ai cum sa te plictisesti nici un moment, ritmul nefiind alert, dar toate detaliile vietii fiind puternic conturate.

Amintirea primirii primului spatiu de depozitare in biblioteca, pana la prima vizita la Tel-Aviv. Momentele rememorate in amanunt in care se stabilea contactul telefonic cu rudele de la Tel-Aviv, un gest simplu ce devenea eveniment de grad major in familie, pana la vizitele facute la alti unchi si matusi, sau la amintirea unei bunici obsedate de prezenta virusilor din casa si de curatenie. Primele semne ale unui copil plin de imaginatie, fara prieteni reali dar inconjurat de o lume construita din clesti, bucati de sapun, agrafe si nasturi care se transformau in batalioane de lupta.

“Cea mai mare parte a copilariei mele am fost un copil singuratic, fara frati sau surori si aproape fara prieteni. O mana de scobitori, cateva bucati de sapun, trei periute de dinti si un tub pe jumatate stors de pasta de dinti Fildes, plus o perie de par, cinci dintre acele de par ale mamei, trusa de toaleta a tatei, taburetul din baie, o cutie de aspirine, cativa plasturi lipiciosi si un sul de hartie igienica imi erau suficiente pentru o zi intreaga de razboaie, calatorii, proiecte imense de constructie si aventuri marete [...]”

Micile detalii (culori, cum erau asezate lucrurile, capotul preferat la matusii, descrierea strazilor si a itinerariului pana la destinatia finala) care iti deseneaza mental Ierusalimul.

“La intersectia dintre Calea Julian, strada Mamilla si Calea Printesei Mary era intotdeauna un politist energic in pantaloni scurti si cu brasarde albe. Domnea cu mana de fier peste o insulita de ciment adapostita sub o umbrela de tabla. Din varful insulei sale, politistul dirija traficul, zeu atotputernic inarmat cu un fluier strident; mana lui stanga oprea traficul, iar dreapta il elibera. De la aceasta intersectie lumea larga se intindea si continua spre centrul comercial evreiesc de sub zidurile Orasului vechi, si uneori prelungirile ei ajungeau pana la partile arabe din jurul Portii Damascului, pe Calea Sultanul Suleiman, si chiar in bazarul dinauntrul zidurilor.”

Ceea ce ramane in urma din imaginea si povestea parintilor.

“Odata, cand aveam sapte sau opt ani, mama mi-a spus, pe cand sedeam pe penultimele locuri din autobuz,  indrum spre clinica sau spre magazinul de incaltaminte, ca, desi, e adevarat ca si cartile se pot schimba cu trecerea anilor la fel de mult ca oamenii, diferenta este ca, in vreme ce oamenii intotdeauna te lasa balta cand vine vremea sa nu mai poata obtine de la tine nici un avantaj, placere, interes sau cel putin o senzatie placuta, o carte nu te paraseste niciodata”

Povestile matusilor despre parinti, bunici, amante.

Tanti Greta si poveste unei vulpi de blana ce prinde viata in imaginatia micului Amos.

“Intre mine si tanti Greta, povestea mortii si invierii mele din magazinul de imbracaminte arabesc nu a fost pomenita niciodata, nici macar vreo aluzie. Nici macar o ocheada complice. Poate a nadajduit ca amintirea sa se stearga cu timpul si sa ajungem amandoi sa credem ca n-a fost decat un vis urat. Poate ca a fost chiar un pic rusinata de excursiile ei extravagante prin magazinele de imbracaminte: dupa acea dimineata de iarna nu m-a mai luat niciodata complice la delict. Poate ca a reusit chiar, multumita mie, sa se vindece intrucatva de dependenta de rochii. Dupa cateva saptamani sau luni am fost luat de la tanti Greta si trimis la gradinita doamnei Pnina, pe strada Zephaniah. Dar inca vreo cativa ani am auzit slab, de departe, sunetul pianului lui tanti Greta, in amurg, un sunet staruitor, singuratic, dincolo de zgomotele strazii.”

Toate acestea si inca multe altele, intr-o poveste in continua miscare.

Amos Oz nu e trist, chiar si atunci cand amintirile sale sunt dureroase. Modul sau de a povesti este unul pe un ton potrivit, cald, presarat cu umor si personaje fermecatoare. Amos Oz povesteste despre o lume moarta intr-un mod viu, si ti-o aduce in fata ochilor. Asa ca, am decretat!, Amos Oz este un Povestitor (cu P mare, vorba sobolanului simpatic Firmin despre care vorbim saptamana viitoare). Si aduce sub ochii cititorului o carte in care exista oameni, exista Viata, exista imaginatie si imaginar si lumi interioare, exista istorie, si multa dragoste. In fond, “Povestea” lui Amos Oz este o adunatura de povesti despre oameni care iubesc, sunt iubiti, renunta la iubire, se lasa in vraja iubirii, traiesc si mor, si devin aproape fantastici in ochii unui copil de 5-10 ani. Si mai apoi, in ochii mei. Sau ai tai. Sau ai oricarui cititor.

Ca sa fiu in ton cu tema blogului, Poveste despre dragoste si intuneric are gust de dulceata de capsuni, si miros de gutuie pastrata in camara bunicii. Pe alocuri, miros de mere coapte cu scortisoara. Si senzatie de ceai verde cu flori de portocal, de ceai negru tare si, din cand in cand, de ceai cu multe fructe de padure aromate, degustate cu miere. Pasionatii de ceai vor intelege despre ce vorbesc. Restul, vor descoperi 

Scrisori de la Londra – Julian Barnes

Scrisori de la Londra (Julian Barnes, ed Nemira)

Am promis la un moment dat ca o sa scriu despre cartile lunii septembrie. Din pacate (sau poate din fericire) saptamana trecuta am fost tinuta destul de departe de monitorul calculatorului si de online, si nici nu am avut starea necesara sa imi adun nervii pentru a pune cap la cap idei din carti total diferite. Una peste alta, sa zicem ca acum m-am adunat destul si ne apucam de scriitoricit.

Incepem cu o carte cumparata, vorba cantecului alinesc, fara nici un motiv. Doar ca intr-o seara, cu mintea destul de posomorata, m-am adancit intr-o librarie. Se spune despre femei ca atunci cand au stari proaste se apuca sa faca curat, sa se tunda, sa isi cumpere haine. Eu merg in librarii si ma imbat cu miros de carti si musai imi iau cate ceva. Cum nu aveam prea multe finante in buzunar m-am oprit in fata raftului editurii Nemira, unde o sumedenie de carti erau la reducere. Si cum pentru Julian Barnes am capatat o slabiciune inca de cand cu “Pedantul in bucatarie”, am ales de data aceasta “Scrisori de la Londra”.

Pe scurt, cartea este o serie de articole din perioada in care Julian Barnes a fost corespondet pentru “The New York Times”. Recunosc cu mana pe inima ca e prima carte de non-fictiune pe care o citesc dupa destul de multa vreme, insa stilul ironic si plin de nuante fine al lui Barnes te captiveaza uneori mai mult decat un roman. Si m-a convins tocmai  o afirmatie a autorului:  “[...] am auzit argumentul cel mai convingator dintre toate in favoarea acceptarii slujbei: te va face sa casti ochii. Iata-­ma cercetas la Londra, mi-­am zis; cercetas in Anglia.” Ideea ruperii din lumea in care traiesti in fiecare zi si pe care o accepti ca atare si privitul ei cu ochi de turist care incearca sa dezlege ite incurcate mi se pare captivanta din multe puncte de vedere. Practic, e o recuperare a personalitatii care se face prin depersonalizare. Dar nu despre asta e vorba aici…

Mai pe larg, fiecare articol din carte se concentreaza pe o intriga din viata publica londoneza (cum ar fi alegerea primului ministru, Margaret Thatcher, divortul dintre Charles si Diana), divagand totusi in considerente mult mai generale in care viata politica si sociala a Marii Britanii este construita in culori vii. Barnes profita din plin de stereotipiile legate de sistemul englezesc pentru a le pune in balanta cu ceea ce se intampla la modul real, personajele conturate sunt pitoresti, iar argumentul major este ca toate faptele expuse sunt reale si verificate prin diverse surse (trebuie sa cititi introducerea pentru a vedea mania celor de la NYT pentru exactitate).

Ce frapeaza la un moment dat este stilul oamenilor politici englezi, pe care in general ii poti asocia usor cu sobrietatea, eleganta si distinctia. Si ce e si mai amuzant este felul in care luptele dintre acestia, trecutul lor, goana dupa diverse subventii din partea partitului sau a locului in Parlament, te duc extrem de usor spre un peisaj aproape cunoscut, cel din ograda noastra. Un al plus al articolelor este ca, dincolo de intriga specifica a fiecaruia, Julian Barnes contureaza un tablou general, prin care te familiarizezi cu sistemele londoneze, cu istoriile oamenilor sau institutiilor, cu povestile de culise cara pun sare si piper.

Recunosc, m-au speriat la inceput cele peste 400 de pagini ale volumului. Dar rasfoind printre titluri precum Doamna Thatcher descopera ca lumea e anapoda, John Major face o gluma, Ambuteiaj la palatul Buckingham, Ministrul de finante cumpara niste sticle cu vin rosu, Broscoiule! Broscoiule! Broscoiule!, nu ai cum sa nu zambesti si sa iti doresti sa vezi ce e si dincolo.

Julian Barnes aduce cu ale sale “Scrisori de la Londra” o lectura savuroasa, care dincolo de zambete si impresii, iti imbogateste cultura generala privind Anglia contemporana chiar fara sa vrei. Sincera sa fiu, nu am citit-o ca pe un document (cu toate ca poate fi privita si din punctul acesta de vedere), ci aproape ca pe un roman, sau mai degraba ca pe o colectie de povesti cu iz de adevar si concluzii usturatoare pe alocuri.

Recomandarea personala este ca, daca ati citit deja Julian Barnes, sa nu va asteptati exact la acelasi tip de scriitura de roman (in special daca singura carte pe care o aveti la activ este “Pana cand te-am cunoscut”). Asteptati-va in schimb la un stil de scris plin de esente, cu descrieri vii, cu personaje extrem de bine conturate, cu o Anglie vazuta din interiorul ei si data lumii pe tava spre analiza. Daca nu ati citit, vi-l recomand calduros. Pana la urma, pentru a face o pasiune pentru “Scrisori de la Londra” nu trebuie sa iti placa romanele lui Julian Barnes (cunosc cazuri de genul). Ci doar sa iti doresti o lectura altfel.

Un articol care mi-a placut despre cartea astea si unde gasiti ceva mai multe detalii, este cel semnat de Alexandru Trandafir si pe care il puteti gasi pe blogul Nemira.

Asta e tot pentru azi.

“Torturati-l pe artist” – Joey Goebel

“Torturati-l pe artist” (Joey Goebel, ed Humanitas)

“ceea ce nu te omoara te face sa iti doresti sa mori”

O  carte citita in drumuri spre mare, la mare, in pauze de plaja la cafea, in metrou. In trei zile. Pentru ca m-a prins atat de tare ca profitam de orice moment de respiro pentru a putea citi inca 1-2-3 pagini.

“In loc de arta avem divertisment, si in loc de artisti avem mutrisoare dragute in cautare de faima, avere si placeri. Suferinta este tinuta la un nivel minim, in timp ce profiturile sunt tinute la un nivel maxim.”

Avem de-a face cu un fond al povestii situat intr-o America in care cultura este, de fapt, subcultura. In care la televizor de vine spectacolul ieftin (dar de impact) iar muzica pare facuta pe acelasi tipar: zgomote insirate ritmat si versuri simpliste. In acest fond, unul dintre mogulii mediei se hotaraste sa infiinteze Academia Noua Renastere, un loc unde copiii cu potential vor fi crescuti in asa fel incat sa devina artisti. Iar “marele premiu” este ca cei mai talentati vor primi un impresar care sa se asigure de asta.

“Erai doar o ciorna. Acum esti bun de tipar.”

Cum? Torturandu-i. Totul porneste de la premisa ca marii artisti au creat in perioade de suferinta. Problemele familiale, neintegrarea sociala, dragostea neimpartasita – momente cheie in dezvoltarea artistului, care se simte insingurat si instrainat si se refugiaza in arta.

Personaje: Vincent Spinetti (copil-geniu, artist mai apoi) si Harlan Eiffler (impresar). Harlan il descopera pe Vincent si are rolul de a se asigura ca acesta creeaza. Dincolo de prima vedere (cum poti tortura in halul acesta un om?), Harlan ii este lui Vincent tata, confesor, prieten. Pe masura ce timpul trece, rolul pe care il joaca ii devine din ce in ce mai greu. Oricat de mila iti e uneori de Vincent, fara sa vrei te atasezi si de Harlan. Ii blamezi actiunile, dar undeva ii gasesti motivatiile. Il admiri si il detesti in acelasi timp.

“Il intrebam adesea:

- Ce-ai invatat azi la scoala?

Iar el imi raspundea cu un hohot de ras:

- Cum sa ma urasc pe mine insumi.”

Puncte minus: partea de final. Adica cam ultimele 50 de pagini, cand Vincent afla, cand se intampla tot felul de crime si urmari. Daca pana in acel moment constructia povestii pare centrata pe personaje, lumina se muta mult prea brusc pe actiune. Dar avand in vedere ca e un debut scriitoricesc, o mica astfel de eroare e permisa, mai ales daca povestea in ansamblu e buna. Iar “Torturati-l pe artist” e o poveste foarte buna.

Concluzie: chiar daca artistii nu creaza numai in conditii nefavorabile, chiar daca e inuman numai sa te gandesti la un astfel de sistem, cartea lui Joey Goebel are toate ingredientele necesare pentru a fi o carte buna: o intriga potrivita, personaje destul de bine conturate, ritm alert si o poveste care curge firesc. Tonul nu este unul grav, ci mai degraba ironic si provocator, ceea ce se adauga la punctele forte ale cartii.

Este o carte despre care nu prea stiu ce sa scriu, in afara de “citit-o”.

[Mulumesc, pe acesta cale, Cristinei pentru imprumut. Eram aproape sigura ca a scris si ea despre carte, dar eu nu gasesc pe nici unde...poate doar am visat]

[FYI: nu mai zac ca o molusca, am inceput sa imi revin In rest, vreme cam ca de inceput de toamna...brrr]