Portret. Cadou.

Eu sunt una dintre persoanele alea care fuge de aparatul foto. Pentru că prea rar am certitudinea ca îmi place o poză. Pentru că zâmbetul meu de poză e fals. Sau strâmb. Puținele dăţi când stau sunt fie fiindcă îmi doresc o poză cu cineva drag. Fie pentru că e un moment care indiferent de imagine, îl doresc într-o cutie de amintiri. Fie pentru că am încredere în cel care apasă pe buton şi știu că va surprinde o stare, mai mult decât o imaginea de-a mea. No bun, la acest ultim capitol nu sunt mulți oamenii care să poată face asta.

Dar ştiu doi a căror muncă mă face să zâmbesc zilnic. Pentru că imaginea surprinsă de ei în cadrul proiectului Portret de familie, alături de ce doi oameni care îmi sunt prieteni, confesori, colegi şi parteneri de dispute (adică Raluca şi Make – toţi trei formând familia Foreverfolk ) e prinsă undeva, pe birou. Îmi e dragă poza asta pentru că nu ţin minte să am alta în trio-ul ăsta. Pentru că zâmbim. Pentru că ne face să fim noi.

Cei doi despre care vorbesc sunt Cristian Şuţu şi Radu Bădoiu. Împreuna, sunt Foto Union. Şi între 1 și 8 martie, ne aşteaptă – pe noi, doamnele – la studio. Pentru Portret de Femeie – ediția 2012. Pentru ceva mai mult decât o fotografie. O poveste doar cu noi. Şi un cadou frumos, puţin egoist, şi inedit.

Eu aş merge. Voi?

Cu o lopată nu se face primăvară…

…dar cel puțin se poate circula mai ușor.

Fact 1: am crescut la țară. Undeva, la câmp. Atunci când bate vântul, nu-i a bună. Iar astăzi când am vorbit cu bunică-mea la telefon, am aflat că a dat de câteva ori zăpada din curte până la stradă, pentru a avea loc de mers. Mamaie are 86 de ani acum, și e o mână de om. Dar știe că a sta în casă nu e o soluție.

Fact 2: azi am plecat pe la 4 de la birou. O decizie a managementului pentru a putea ajunge în condiții safe acasă. Numai că de la Floreasca la Ștefan cel Mare am făcut un timp dublu pe jos. Pentru că pe trotuare zăpada era la cote înalte. La propriu.

Fact 3: Mă sună mama să îmi povestească de un vecin. Care de bine ce și-a deszăpezit mașina, a blocat alte trei.

Fact 3: Când am ajuns acasă, tanti de vizavi se chinuia să curețe zăpada din fața casei și trotuarul aferent ei. Mi-a adus aminte de mamaie, așa că m-am dus să o întreb dacă are nevoie de o mână de ajutor. Nu vă pot spune cât de fericită a fost. Ba chiar mi-a împrumutat lopata ei, să curăț puțin în fața blocului unde stau. Că lopeți pentru deszăpezit mașini au fost, pentru trotuare și scări, nu.

A fost mult? Puțin? Nu cred că mai contează. A fost ceva. Cam atât cât îmi permite constituția de un metru și-o riglă, și un spate nu tocmai sănătos. Cel puțin mâine o să am încă scări, nu topogan în fața blocului.

E iarnă și ne tot ninge. Unii rămân blocați pe străzi. Alții nu pot ieși din parcare. Pentru pietoni, mersul a devenit o aventură. Mai în glumă, mai în serios, ne denumim pinguini și circulăm ca atare. Așa că, inițiative precum cea a lui Hoinaru (de a da zăpada din fața casei, sau o mână de ajutor celor blocați cu mașinile) sau a lui Ionuț (de a strânge mai mulți oameni, pentru a deszăpezi zona unui spital sau a unei case de bătrâni), fără a mai comenta și a pune zeci de întrebări, mi se pare una bună tare. E pur și simplu semnul că iarna asta  ne poate aduce la punctul în care să facem ceva, nu să ne plângem că nu ne e bine.

O să ziceți că o lopată nu contează. Eu zic să de la o lopată se strâng mai multe. Mai devreme, când curățam în fața blocului, vecinul care deszăpezise până atunci un loc de parcare, a venit să-mi dea o mână de ajutor. Și a zis că o să curețe și dimineață :)

Lucruri bune și frumoase de prin jurul meu

Mâine avem Colibri și Pacifica în Silver Church.

Joi sunt 30 de ani de Celelalte Cuvinte. Apropo, Blogal Initiave pune la bătaie o dublă invitație. Mai e timp până mâine de răspuns.

Între timp, s-au aprins beculețele și pe vineri avem Secret Santa la job, așa că e cazul să fac ceva cumpărături. Iar eu tocmai am descoperit că la mine Moș Nicolae a venit mai devreme, atunci când am deschis o cutie cu cizme noi…Și apropo de cadouri, vă aduc aminte de campania Shoe Box, mai ales că există centru unde se pot aduce cutiile și în București.

Marți am planificat o revedere de drag, miercuri o întâlnire din care sper să reiasă ceva productiv, vineri dimineață ar trebui să îmi depun dosarul pentru examenul auto. Printre astea, sper să reușesc o programare la un medic cu o agendă mai plină decât mi-aș dori eu în perioada asta.

Și să ajung să cumpăr materiale de felicitări hand-made și scorțișoară și chestii de înveselit casa luna asta. Dacă se poate să fac o poză faină cu ocazia proiectului Portret de familie, pentru bunici și rude de departe.

În plus, the one and only Luka îmi pregătește header tematic de iarnă. Că parcă zăpada peste florile de vișin nu e tocmai lucru bun

Și în timp ce eu îmi umplu agenda verde cu zeci de idei și planuri și programări, un gând mi se așează pe umăr și îmi zice: fumeie, e totuși închidere de lună și tu ești doar una )

Așa că hai să vedem ce iese din următoarele două săptămâni.

Poți aduce și tu un Zâmbet pentru viitor

Toți cei care mă știu măcar puțin, știu și că una dintre cele mai importante persoane din viața mea este frate-miu. Poate și pentru că diferența de vârstă e semnificativă (anume vreo 13 ani și jumătate), am avut întotdeauna senzația că frate-miu e cel mai cel copil, și de a mă panica în cazul în care îi se întâmpla ceva. Tot datorită lui și a echipei de înot din care face parte (cu care m-am plimbat prin toată țara, aproape) am realizat că una dintre cele mai dureroase experiențe este atunci când te doare. Sau atunci când ai nevoie de sprijinul unui adult, și tot ce primești e obligația de a merge singur mai departe.

Tocmai din cauza acestora, și a faptului că un copil care poate redescoperi zâmbetul reprezintă una dintre bucățile de frumos într-o lume din ce în ce mai gri, consider că o campanie precum cea construită de Danone trebuie dată mai departe. Eu am aflat de la ea de la Make, și mesajul ei e pe atât de simplu, pe atât de important de distribuit mai departe: cancerul la copii poate fii tratat. E important să descoperit la timp, e nevoie de ca părinții să fie permanent informați, e nevoie de răbdare. Dar se poate.

Și într-o lume în care cu siguranță veștile proaste circulă mult mai repede decât cele bune, o astfel de veste are nevoie de ajutor pentru a ieși în față. Rezultatul constă în zâmbete pentru viitor

Din muzica de făcut bucate 30

De mult n-au mai exista obsesii muzicale în bucătăria mea. Fie cea virtuală, fie cea reală. M-am îndepărtat de muzică pentru că îmi era prea des oglindă și uneori mă teroriza. Dar structural sunt parte formată din cuvinte, parte formată din acorduri. Mai vesele, mai triste, mai cu semne de întrebare. Ca orice suflet de om întreg, format din ieri și cu așteptări de mâine. Zilele astea sunt puțin închisă în mine, e posibil să fie posturi mai triste pe aici. Mă ascund în obsesii muzicale de fel și chip. Damien Rice e din capitolul muzici pe care le-am ascultat atât de mult pe repeat că la un moment dat nu am mai putut.

Apropo de muzici și cel puțin o piesă obsesivă , cei de la Pasărea Colibri, alături de Pacifica, ne așteaptă luni seară în Silver Church. Și cei de la Celelalte Cuvinte aduc concert aniversar de 30 de ani la Sala Palatului.

Uneori, chiar dacă timpuri ne sunt congruente, ne sunt paralele. 

Noapte bună.