Vara fără Vamă

Și fără niciun fel de păreri de rău pentru că nu. Nu am mai avut răbdare să caut un loc să mă strecor printre șezlonguri (am aflat, de la alții, că oricum plaja s-a umplut de ele), să caut un loc unde să mănânc decent fără a îmi lăsa juma de salariu, să mă lovesc de câte o domnișoară cocoțată pe tocuri și care mă privește cu sictir de parcă nu am ce căuta cu un cort agățat de braț, sau să dau nas în nas cu o limuzină la ceas de seară. Pentru că, nu-i așa, e trendy-flendy să te plimbi cu limuzina și să bei șampanie Cristal pe străduța paralelă cu marea, nu?

Îmi e dor, oarecum vag și nedefinit, doar de o noapte albă cu oameni frumoși, cu tras de ochi de pe la patru dimineața (hai să stăm până la răsărit…dar du-te tu și ia o cafea de la Ovidiu … nu că mi-e lene…uite a răsărit soarele…hai la cafea), cu senzația aceea că ți-ai dori să închizi timpul într-un glob mic, cu unduiri de valuri și străluciri de gânduri bune. Momentele acelea când se țes cele mai aprige povești. N-a fost timpul, nici coordonarea prea bună pentru a le aduce în preajmă. Și oricum, stările de mai sus nu au legătură directă cu Vama, ci doar cu oferirea unui context propice. Le mulțumesc totuși celor care au salutat asemenea clipe și mi le-au transmis, atunci când plângeam după mare și nisip (într-o ordine total aleatorie – Plush, Cristina, Alina, Tudor, Andru).

Nu spun că în Vamă e (mai) bine sau (mai) rău decât în alte locuri. Ci doar că – spre deosebire de alți ani – nu am avut niciun fel de tragere de inimă să merg până acolo. Ceea ce se poate schimba sau nu. Uneori, a lega un loc de o poveste poate avea și efecte adverse.

Vă las marea mea. De la Năvodari. Unde încă ai loc să-ți pui un prosop. Unde plaja e lată și panta spre apă e lină. Unde muzica e destul de încet să auzi valurile. Iar seara îți poți încă auzi gândurile, pentru că nu e atât de aglomerat să simți să îți sunt călcate în picioare.

A fost bine.