Momentul în care tragi aer adânc în piept și te pierzi în ieri. Cel în care îți acorzi timpul să visezi cu ochii deschiși la drumuri, la nori, la zile de primăvară. Săptămâna acesta a început ascultând. Sau ascultându-mă. Am un trecut care nu a fost mereu așa cum l-ai dorit, aproape mereu supus unui (ne)așteptat. Muzica îmi e la fel, pentru că am prostul obicei de a atașa piesele de momente. De a le pune, uneori fără motiv vizibil, la timpul trecut. Pot asocia fiecare perioadă existențială cu câteva piese. La fel cum oamenii care îmi sunt dragi au atașați, indisolubil, un intro, un vers, un cântec numai al lor. O discuție caldă pe un drum nu prea lung mi-a adus aminte de o iarnă îndrăgostită și o vară nebun de frumoasă. De o nebunie în care nu mai mai regăsesc decât parțial, chiar dacă o știu iremediabil legată de mine. Și de câteva piese ale unei trupe de care m-am atașat iremediabil chiar dacă am ascultat-o (prea) rar în concerte live.
Prezentul meu, chiar dacă nu mereu perfect, e în azi. Iar lucrurile frumoase țin de eternitatea timpului prezent. Azi ascultăm Byron. Nu pentru ieri, ci doar de drag. Unplugged, că așa e starea.
3 piese de noapte bună.
Comentarii recente